N-a trecut mult de când în unul din porturile Engliterei a apărut o corabie încărcată cu 600 000 de kilograme de marfă. De provenienţă din şesul Dunării de Jos, încărcătura corabiei a fost trimisă la moară, măcinată şi vândută . Dar nu era grâu ceea ce adusese corabia, nu cereale măcinase moara engleză, ci o marfă ciudată, neauzită pân - acuma ... oase omeneşti. Făină de oase omeneşti a fost vândută spre a îngrăşa ogoarele Engliterei.
Ale cui erau acele oase?
Ale soldaţilor căzuţi înaintea Plevnei, ni se spune.
Bulgarii recunoscători au dezgropat pe ruşii, pe românii cari au căzut pentru eliberarea patriei lor, pe turcii lui Osman şi i-au vândut . Amestecaţi astfel, bieţii cazaci de la Don, dorobanţii din Vaslui şi Vrancea, ostaşii din trei continente ale împărăţiei osmane , toţi la un loc au pornit la moară, sub a cărei pietre grele scrâşneau oasele vitejilor pentru a forma gunoiul trebuincios utilitarismului englez.
,,Milowie " se chema acea corabie cu morţi; un nume ce merită a fi ţinut minte.
Nu ştim de ce astăzi, a doua zi după aniversarea a douăzeci şi cincea a „Românului", ne aducem aminte de-o vorbă a d-lui Dumitru Brătianu, care, suindu-se pe scaunul de prezident al Adunării, a comparat pe coreligionarii săi cu nişte putregaie care se macină de sine.
Măcinatu-s-ar -fi oare ţara aceasta întreagă cu oamenii ei fără veninul descompuitor adus din Fanar, fără ca asemenea venetici să fi avut influenţă asupra destinelor ei? Stinsu-s-ar fi orice patriotism adevărat, orice iubire de adevăr , fără ca să existe o asemenea moară a sufletelor moarte, o anume organizare care să încurajeze corupţia şi trădarea, un anume partid în ochii căruia fărădelegile , viciile, ignoranţa şi lipsa de omenie să fie titluri de recomandaţie?
Credem că nu. Răul pe care l-a făcut ,,Pseudo - românul " în douăzeci şi cinci de ani, apucând între pietrele clevetirii şi invidiei, a batjocurii şi vicleniei, tot ce ţara aceasta avea respectabil, onest şi de caracter, tot ce ea avea vechi şi tradiţional, întemeiat pe dreptate şi bună credinţă , e un rău ireparabil , şi strein a trebuit să fie omul, arhistrăin , care se bucură astăzi că ţara sa seamănă Franţei tot aşa precum o cocotă de stradă ar semăna c-o împărăteasă. Din ţăranca sprintenă , vioaie, deşteaptă, cum era România acum douăzeci şi cinci ani, aceşti străini au ajuns în sfârşit a face această lume spoită , bolnavă, plină de paraziţii Orientului şi Occidentului, o lume matură pentru spital.
Şi ieri în sala teatrului s-au serbat aniversarea acestei gradate înstrăinări , aniversarea morii sufletelor moarte, ridicându-se toasturi în onoarea morarului grec, C.A. Rosetti.
Fără deosebire s-au aruncat sub pietrele morii toată fiinţa ţării acesteia; toate instituţiile, tot trecutul, toate datinele; vertebrele noastre istorice şi morale, familiile noastre vechi, amestecate în origine cu însuşi începuturile neamului românesc, Domnii noştri drepţi şi viteji, gloria noastră, sângele şi sudoarea, ochii înţelegători şi inimele înalte, zdrenţele lui Şincai şi capul lui Tudor, pentru a se măcina din ele acea imundă făină ce hrăneşte o pătură superpusă de străini, străini de aceeaşi origine cu Simeon Mihălescu, de aceeaşi origine cu aciia cari au vândut vertebrele materiale ale soldaţilor noştri corăbierului englez.
,,Milowie" ar trebui să se cheme gazeta ,,Românul" după douăzeci şi cinci de ani de activitate.
În adevăr măreaţă operă!
Sărac şi pribeag, având drept unică zestre viclenia şi cinismul, aruncat prin cine ştie ce întâmplare pe pământul nostru, străin pentru el, d. C.A. Rosetti au aflat curând în Carada şi în alţii semeni ai cugetului şi ai originii lui. Acum, când e în culmea operei sale, nu trebuie să fie oare mândru de ceea ce vede în urmă?
Odinioară o biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la el mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile lui; azi acea biserică stă pustiită prin necredinţă şi nevoi. Spiritul speculei, a vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.
Odinioară o clasă dominantă puţin numeroasă, incoruptibilă şi păstrătoare a tradiţiilor ţării; azi dasupra oameni îmbogăţiţi prin camete , prin specule, prin ruina altora. Odinioară o organizaţie a muncii putând a rezista străinilor; astăzi acea muncă discompusă breaslă cu breaslă, sterilizată prin năvălirile negoţului străin. Odinioară legi răsărite din însuşi datinile şi deprinderile poporului, azi codici întregi traduşi din franţuzeşte. Odinioară o dreaptă cumpănire între mijloace şi trebuinţe, azi deprinderea de mii de trebuinţe străine, în desproporţie cu puterea de producere a ţării. Odinioară populaţia creştea şi se înavuţea ; azi se înavuţesc străinii, iar populaţia străveche se stinge pe zi ce merge. Din oasele ei măcinate de greutăţile impuse de aceşti feneanţi răsar şi se hrănesc Caradalele, Costineştii, Pherikyzii şi cum i-o fi mai chemând .
,,Milowie" ar trebui să-i cheme pe toţi.
29 septembrie 1881
Mihai Eminescu
(publicistică, EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, 1985 )
